CAPITOLUL 5. REFERINŢA SINCRONICĂ

[p. 69]

Capitolul anterior a încercat să determine cel puţin câţiva ancestori posibili ai ceramicii de secol VI. Capitolul care începe aici continuă demersul referenţial la nivelul contemporaneităţii fenomenului studiat, în arii geografice şi culturale care ar fi putut avea un rol în configurarea situaţiei de la Dunărea de Jos, în secolul al VI-lea. Nu mai este vorba despre vreun rol genetic – decât pentru secolele următoare, marcate de civilizaţia Dridu (balcano-carpatică sau oricum altfel se doreşte) – ci de factori potenţiali de influenţă imediată.

În termeni esenţiali, teza aceasta este pe cale să răspundă la prezumţia existenţei slavilor în Câmpia Română, încă din cursul secolului al VI-lea[1], discutând aici, explicit, despre dovezi arheologice ale unei asemenea presupuse situaţii, la prezumţia unei convieţuiri timpurii a populaţiei autohtone, mai mult sau mai puţin romanizate, cu noii veniţi, în expansiunea lor spre Balcani. Avem de clarificat de asemeni mult-discutatul caracter romanic (prefer post-roman) al ceramicii din aşezări, atât cât arheologia este în stare într-o materie atât de subtilă (în esenţă romanizarea este un aspect lingvistic iar lingvistica este singura capabilă să măsoare asemenea fapte). Fie şi cu asemenea dovezi indirecte – precum existenţa materială a ceramicii – o încercare în acest sens este posibilă în măsura în care şi limba, dar şi formele şi şabloanele decorative sunt expresii ale mentalului colectiv.

Referinţa sincronică este un subiect vast, potenţial nelimitat, fiind din nou constrânşi să facem nişte alegeri, respectiv să căutăm nişte loturi ceramice semnificative, capabile să reflecte fenomene de mare amploare, care, în sine, sunt aproape imposibil de măsurat (oricum, nu în câţiva ani). Voi începe demersul cu cele câteva loturi ale lumii romane, voi continua cu arealele periferice Câmpiei Române, respectiv Moldova, Intra-Carpaticul[2], aspecte sud-dunărene care nu mai sunt strictamente “ceramică romană”, sfârşind cu prelucrarea unor monografii ale unor teritorii aparţinând arealului slav “primitiv”.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – ceramica de la Iatrus

---

[1] Lista bibliografică este practic interminabilă, cuprinzând toţi autorii străini importanţi, cât şi marea majoritate a arheologilor români.

[2] Nu ar fi fost neinteresant dacă am fi avut o bază a discuţiei şi în Banat. Aşa cum o arată însă lucrurile într-o recentă monografie regională dedicată mileniului migraţiilor (BEJAN 1995) clipa aceea încă nu a sosit. Ceramică din secolele V-VII există, după cum demonstrează ceramica din patrimoniu Muzeului Banatului (BEJAN 1995, fig. VIB/1-18), însă informaţia adiacentă este practic nulă. Lista descoperirilor arheologice din secolele V-VII se reduce la 4 puncte, din care o peşteră “cu urme de locuire”, două situri romane refolosite (Jupa, Orşova) şi o necropolă de înhumaţie (Sânnicolau). Revenind la fig. VIB, ea prezintă un mozaic ameţitor: ceramică gepidică (17), romanică (16, 13), de tradiţie dacică (9, 7), “dunăreană” (10), dar şi multe alte lucruri ciudate (3, 12, chiar 1), imposibil de judecat în absenţa altor repere arheologice. Din nefericire nu cunosc noutăţile pe care probabil le va aduce teza de doctorat a colegului Mircea Mare, de la Timişoara.